Continuare prin contraste

În alb şi negru, doamnă,

să-mi vii la ceas de seară,

Că noaptea va fi scurtă,

firesc, fiindcă e vară,

Ca-n ziua următoare,

când fi-va iar lumină,

Să nu te-arăţi spre alţii

că te-ai simţit divină.

Să vii fără să-ţi pese,

şi fără nici o teamă,

Chiar dacă raza lunii,

va fi, cumva, bigamă,

N-o să ne vadă nimeni

şi nimeni n-o să ştie

Că prin lumească faptă

sporim în veşnicie.

Dă-ţi dreptul la răspunsuri,

oricât ai altă treabă,

Chiar dacă îţi vei spune

că nu ai timp de grabă,

Ne-a fost promisă clipa

de mult, din altă viaţă,

De când spărgeau titanii

cuprinzătoarea gheaţă.

Când unii îţi vor spune,

în pierdere de vreme,

Să mergi pe altă cale,

să reînvii dileme,

Lasă să-ţi meargă paşii,

ei ştiu unde s-ajungă,

Cu mers fără oprire,

n-au aşteptarea lungă.

Să vii, ca miezul nopţii,

din nou să ne găsească

Uniţi fiind cu totul,

iar legea omenească,

De nume ne va pune,

de-a pururi să ne fie,

Ca să ne fim de-a pururi

trăită fantezie.

Lăsându-ne cu totul

trăirii regăsite,

Să uit de alte drumuri,

de taine şi ispite,

O cale singulară

să-ţi vezi spre mai departe

Pe totdeauna-n Ceruri,

aici până la moarte.

Să vii, în alb şi negru,

să te dezbraci sfioasă

Ca nimeni să nu afle

cum spun că eşti frumoasă,

Când noaptea ni se trece,

de-a dreptul prea puţină,

Şi-n zori, privindu-ţi sânii,

îţi spun că eşti divină.