duminică, 25 iunie 2017

Leac de viață în răscruce

De multe ori mi-e viaţa în răscruce,
Între furtuni cu nori apăsători,
Ori ger năpraznic, care mă reduce,
La doar simţiri de temeri şi fiori.

Şi-atunci mă-ntreb de seara-i ridicarea,
La rang suprem a zorilor de zi
Sau asta e, într-un firesc urmarea,
Simplului mod de-a se putea trăi.

Cum nu-mi găsesc repere, nici motive,
De-a mai privi spre ceru-nalt, senin,
Când toate-mi par succinte, relative,
Gânduri, cu tine, brusc, în minte-mi vin.

Oricât le-alung, revin şi dau năvală,
Şi uneori mă poartă, fantezist,
Spre lumea-n care, fără de-ndoială,
Ajung să uit ideea că sunt trist.

Aşa ajung să-ţi spun ce nu ţi-aş spune,
Oricât aş vrea să fiu de întrăzneţ,
Să îţi propun ce altfel n-aş propune,
Chiar şi când ştiu că vieţii-i e de preţ.

Eu fug de gând, dar tot găseşte cale
Să mi te-arate cu motiv subtil,
Spre întâmplări deloc conjuncturale,
Irezistibil rost, firesc, facil.

Ajungi să-mi fii orice-mi doresc... de toate,
Fapte pe care, ştiu, ţi le doreşti,
Deşi încă îţi spui că nu se poate,
Că unele-s prea mult, cam nefireşti.

Mă lupt cu gândul, uit să lupt cu viaţa,
Şi peste prag, gândind, mă văd trecut,
Mă văd, trecut de noapte, dimineaţa,
Ştiind că am destule de făcut.

Îmi vii în gând sau el spre tine vine
Când nu mai ştiu ce sunt şi cum sunt eu,
Învaţă, cenzurat, că e mai bine,
Să mi te ştie, pururi, panaceu.

marți, 20 iunie 2017

De ce n-ai vrea?...

De ce n-ai vrea?... Hai, puneţi întrebarea
Şi caută în mod cinstint răspuns,
Cu multe argumente ca-ndeajuns
Să-ţi contrazici, cum e firesc, eroarea.

În orice fel de ai voi a-ncepe,
Întâi vei spune, îngăimat, un nu,
Spunând că-n toate câte faci eşti tu,
Că altfel nici un pas nu poţi concepe.

De ce n-ai vrea să vezi o altă lume,
Ce ar putea să-ţi fie univers,
Mergând un drum ce-ţi este dat de mers
Lăsându-l, paşii, el să ţi-i îndrume?

Vei spune doar că tu eşti răbdătoare,
Şi că-i normal şi pasul mai mărunt,
Sau că-n detalii, chiar şi-un amănunt
Are, ca preţ, o maximă valoare.

De ce n-ai vrea să pui pariu pe-o carte
Fără păreri că jocu-i măsluit,
Crezând că e momentul potrivit
De-a merge, chiar aşa, spre mai departe?

În primul gând găsi-vei ca ciudată
Ideea că supremu-i singular,
Că tot ce e mai mult e în zadar,
Şi nici o altă cale nu se-arată.

De ce n-ai vrea să fim, din prima clipă,
Un el şi-o ea ce trupul şi-l unesc,
Ştiind că li-i îndemn Dumnezeiesc
Grăbitul gând de-a nu trăi-n risipă?

Răspunsu-l ştiu... Întâi îţi vei răspunde,
Că , după lege, nu-i deloc normal,
Că trebuie, măcar în mod formal,
Să treacă timp pentru trăiri profunde.

În orice caz, răspunsul contrazice
Fapte pe care, vrei, nu vrei, le faci,
Şi multe vor urma, şi-ai să te-mpaci
Cu tine, ca nimic să n-ai a-ţi zice.

duminică, 18 iunie 2017

Directul distinctiv

Îţi spun, mai ocolit, mai drept, în faţă,
Însă îţi spun, deloc nu mă ascund,
Că ne e dat acum, o dată-n viaţă,
De-a ne trăi al clipei rost fecund.

Privesc, prin gândul tău, te văd frumoasă
Cu mult mai mult decât poţi tu să ştii,
Şi întru totul clară, luminoasă
Speranţei eşti şi vrei mereu să-i fii.

Uite că zic... deja îmi eşti minune,
Şi ştiu că unii cred că-mi fac păcat,
Dar eu n-am timp de nici o raţiune,
Nimic nu mi se pare deplasat.

Acum e timpul de a da, prin fapte,
Contur real motivului subtil,
Ce ne tot fură somnu-n miez de noapte,
Printr-un absurd de-a dreptul pueril.

Să mi te dai şi laşi, fără grăbire,
Să mă doreşti şi vrei răspuns grăbit,
Dându-mi motiv să cred în fericire
Găsind comori în trupu-ţi dezvelit.

Ştiind că eşti, continuu, aşteptare,
Ceasului gând de fugă ori opriri,
Să-mi fii răspuns,la orice întrebare,
Când ispitesc trecute rătăciri.

Sub palmă sânii, când îmi dau de veste
Al vieţii joc real şi iminent,
Cu tine să reintru în poveste,
Redevenind pe loc adolescent.

Şi nu timp scurt, ci mult trecută vreme,
În tine să mă porţi ca laitmotiv
Al unei, zise, maxime dileme,
De-aţi asuma concretul distinctiv.

Plini de speranţe, revenind în lume,
Să fim un corolar de nopți de vis,
Numiţi de toţi, mereu, cu-acelaşi nume,
Pe drumul ce, fecund, ni s-a deschis.

sâmbătă, 17 iunie 2017

Continuare prin contraste

În alb şi negru, doamnă,
să-mi vii la ceas de seară,
Că noaptea va fi scurtă,
firesc, fiindcă e vară,
Ca-n ziua următoare,
când fi-va iar lumină,
Să nu te-arăţi spre alţii
că te-ai simţit divină.

Să vii fără să-ţi pese,
şi fără nici o teamă,
Chiar dacă raza lunii,
va fi, cumva, bigamă,
N-o să ne vadă nimeni
şi nimeni n-o să ştie
Că prin lumească faptă
sporim în veşnicie.

Dă-ţi dreptul la răspunsuri,
oricât ai altă treabă,
Chiar dacă îţi vei spune
că nu ai timp de grabă,
Ne-a fost promisă clipa
de mult, din altă viaţă,
De când spărgeau titanii
cuprinzătoarea gheaţă.

Când unii îţi vor spune,
în pierdere de vreme,
Să mergi pe altă cale,
să reînvii dileme,
Lasă să-ţi meargă paşii,
ei ştiu unde s-ajungă,
Cu mers fără oprire,
n-au aşteptarea lungă.

Să vii, ca miezul nopţii,
din nou să ne găsească
Uniţi fiind cu totul,
iar legea omenească,
De nume ne va pune,
de-a pururi să ne fie,
Ca să ne fim de-a pururi
trăită fantezie.

Lăsându-ne cu totul
trăirii regăsite,
Să uit de alte drumuri,
de taine şi ispite,
O cale singulară
să-ţi vezi spre mai departe
Pe totdeauna-n Ceruri,
aici până la moarte.

Să vii, în alb şi negru,
să te dezbraci sfioasă
Ca nimeni să nu afle
cum spun că eşti frumoasă,
Când noaptea ni se trece,
de-a dreptul prea puţină,
Şi-n zori, privindu-ţi sânii,
îţi spun că eşti divină.

vineri, 16 iunie 2017

Iz de neputință

Chiar că nu vreau, n-am cum să nu îți spun,
Că între noi va fi-n curând ceva,
În locul ce-l numim doar undeva,
Un ceva special cu iz comun.

Scăpare nu avem, n-avem un drum
Pe care să fugim spre altceva,
Sau să ne poată ceva degreva
De ceea ce simțim de pe acum.

Cu-n clar accent vorbim doar indirect,
Făcând dovada că putem brava,
Că de trăiri ne mai putem priva,
Deși ni-i clar că totul e suspect.

Eu gândului îi conturez tipar,
Lăsându-te pe tine-a motiva,
Imboldul ce acut va promova
Dorința de netrecere-n zadar.

Vom împărți, de lume neștiuți,
Ca nimeni să nu poată observa,
Un timp, ce noi îl vom numi, cândva,
Al regăsirii marilor virtuți.

O lume-ntreagă... numai eu și tu,
Într-un mereu mai mult și altcumva,
Ce ne va vrea mereu recidiva
Ca să ne-avem dorințelor atu.

Chiar că nu vreau, acum nu pot să tac,
N-aș vrea să se-nțeleagă altceva,
Sau că accept un altfel, altcândva,
Dând semn că vorba-n dulce o prefac.

Nu-i nici mai mult, nici mai puțin, real,
Că vrem ori nu, trăi-vom un ceva,
Într-un anume loc, un undeva,
Într-un firesc mai mult decât normal.

miercuri, 14 iunie 2017

Ducere-n uitare

Te-aş lua cu mine, undeva în munte,
Pe unde nici un om nu a trecut,
Te-aş dezbrăca de multe amănunte,
Să ştim prin câte vieţi ne-am cunoscut.

Şi-acolo, sus, la doar un pas de stele,
Cu-n dor venind din vremuri de potop,
Te-aş face să te simţi la fel ca ele,
Uitând de-al vieţii ţel, de-al faptei scop.

Te-aş duce-n taină, miezului de noapte,
Să ne-arătăm ca torţe de nestins,
Dedaţi, prin mari dorinţe, înspre fapte
Ce fac, al vieţii rost, un rug aprins.

N-ai sa mai poţi oricum, orice va fi,
Ideea să o poţi, cândva, cumva, schimba,
Veni-va vremea când s-or potrivi,
Cele ce-au fost şi cele ce-or urma!

Te-aş lua cu mine, undeva în munte,
Te-aş lua ca să te duc, de-ntors să uit,
Şi să te-mbrac în mii de amănunte,
Mizând pe dreptul vieţii, absolut.

Cu pas de-avânt, pe drumul înspre stele,
Ne-am fi, ai lumii noi, începători,
Lăsând uitării vremurile grele
În care ne-ascundeam de-ai zilei zori.

Şi-n miez de zi, uitând să am răbdare,
Te-aş arăta spre ceru-nalt, senin,
Ca prin firescul dor de înălţare
Să-ţi ai eternitatea ca destin...

Şi să-ţi doreşti, oricum, orice va fi,
Să nu-ţi mai ai idei de a schimba,
Clarul motiv ce-l ai spre a trăi
Cele ce-au fost şi cele ce-or urma!

marți, 13 iunie 2017

Tendințele tentației

De peste tot, din gânduri părăsite,
Din trai real sau simple fantezii,
În miez de zi, în nopţi deja târzii,
Ideile sunt primele ispite.

Se vor degrabă adevăr şi faptă,
Se vor cumva, măcar în orice fel,
Un tot cu formă de menit model,
Urcuşului uşoară mare treaptă.

N-au timp de nici un fel de judecată
Când pun la zid firescul argument
Şi definesc un virtual prezent
Ce, pus pe fugă, rostului se-arată.

Totul devine miză de remiză,
Într-un context impus ca şi tipar,
Suprem de nu, cumva, chiar singular,
Ieşirilor din crize printr-o criză.

Tendinţele-s tot timpul marea forţă,
În circumstanţe cu şi fără rost,
Tentate de a fi schimbării torţă,
Punere-n umbră-a multe ce-au tot fost.

Ideile au tot mai mult tendinţe,
Ce ispitesc, în văzul tuturor,
Tentaţia de-a da mereu sentinţe
Spre tot ce pare-a fi-mpotriva lor.

duminică, 11 iunie 2017

Motive de-mpărțit

Cu tine ceva am de împărţit,
La început o noapte,-apoi o viaţă,
Chemarea unui vis neîmplinit,
Ascuns, atâta timp, sub văl de ceaţă.

Aproape-i clar, acum n-avem curaj
De a ne gândi la paşi de anvergură,
Şi dăm tăcerii rost de avantaj,
Sperând să nu se-ncurce în măsură.

Tu stai, gândind aspectul evaziv,
În care pui un strop de-ncurajare,
Să caut, eu, un altfel de motiv
Primului pas, ca pas de încercare.

Eu te aştept, puţin nerăbdător,
Plasându-mă-ntr-o vrere indecisă,
Ca să mă ştiu doar timpului dator
Când drumul fugii fi-va cale-nchisă.

Temere-ţi sunt, deşi în taină vrei,
Să nu mă tem a-ţi căuta privirea
Şi de-a avea mereu, mereu, idei,
De-a-ţi alunga, cumva, împotrivirea.

E greu acum, de vis, să te dezici,
E greu ceva, de spus, să mai pot spune,
Fapte-ţi doreşti, dar în iluzii pici,
Eu însă cred în clipă şi-n minune.

Cu tine am destule de-mpărţit,
Un pat, dorinţa şi un şir de fapte,
Un adevăr ce fi-va împlinit
Din chiar întâia noastră albă noapte.

sâmbătă, 10 iunie 2017

Atu de timp prezent

Trăiesc în vremuri noi, trăiesc acum,
Tot căutând copaci, într-o pădure,
În care-s doar cărări şi nici un drum,
Şi parcă vrea-n desişuri să mă fure.

Nu prea mai ştiu când stelele răsar,
Nu prea mai ştiu ce mai vorbeşte lumea,
Nici cum se trece timpul n-am habar,
Ştiu doar că a-nverzit, din nou, pădurea.

Şi merg mereu, tot căutând pe Cer,
Ca cei robiţi cândva, Calea Lactee,
Dar văd doar stele care cad şi pier,
Mizând pe adăpostul din tranşee.

Am toată viața şir de amintiri,
O am în spate şi o am în faţă,
Mi-aduc în minte primele iubiri,
Şi-mi mai ridic, din gând, un văl de ceaţă.

În zori de zi, când roua o măsor,
Mă prinde-n vorbă apa din izvoare
Ea, pregătindu-şi rostul călător,
Eu întreabând de zile fără soare.

În miez de zi, grăbit că-l simt trecând,
În minte-mi vin idilele mature,
Dar lacrima, îmi dă de veste, blând,
Că risc, trecutul, iarăşi, să mă fure.

Şi-aşa revin, fie că vreau sau nu,
La ceea ce prezentul îmi oferă,
De fapt la singurul real atu,
Ce poate fi, cândva, şi lizieră.

Prin el, mă definesc, cel de acum,
Ca cel ce-a fost şi cel ce va să fie,
Un fel de simplu mergător de drum,
Ce în tiparul lumii nu se-nscrie.

joi, 8 iunie 2017

Multul puțin dar

Ţi-am dăruit acum un gând pe fugă,
Nu m-am întins cu gându-ţi la poveşti,
C-aşa îmi este felul meu de a da veşti,
Când va urma dă semn că se conjugă.

În mod voit, am spus, ce-am spus, în grabă,
În mod voit, mai mult n-am vrut să spun,
E dreptul tău să cauți drumul bun,
Să vezi ce-ţi pune viaţa pe tarabă.

Aveam cu mine multe argumente
Care putea, vorbind, să aibă rost,
Dar am simţit că vremuri care-au fost
Încă te ţin în vechi coronamente.

Am pus în vers o minimă idee,
Ca să ţi-aduci aminte ce va fi,
Şi să-nţelegi că nu te poţi opri,
Din drumul tău, de-a fi mereu femeie.

Ceea ce-i spus, e spus, şi va rămâne,
Fie că-i vorbă sau rămasă gând,
Chiar de-s uitate, timpul, chiar trecând,
Nu va voi prea mult să le amâne.

E vorba,-n fapt, de mine şi tine,
Cu mult şi cu puţin, în mod egal,
Deloc absurd, deloc în mod formal,
Aşa cum e normal şi se cuvine.

Puţinul dar, puţinele cuvinte,
Adună timp enorm ce-am risipit,
Când ne credeam destinul împlinit
Şi-aveam o viaţă-ntreagă înainte.

Toate-s acum altfel, dar o schimbare
În sens total, ce poate fi suprem,
De care nu-s puţini cei ce se tem,
O vom trăi, trăind şi-a ei urmare.

Acesta-i darul, dincolo de fugă,
E-aducător de mult mai multe veşti,
Nu ţi le-am spus, nu le-am făcut poveşti,
Ca nu cumva, un gând, să le distrugă.

duminică, 4 iunie 2017

Iarnă și cuvinte

Ce timp era... Eu îmi aduc aminte,
Iarna aceea cu zăpezi polare,
Când palma-ţi strânsă ocrotea cuvinte
Şi multe primăveri de aşteptare.

Cuvintele-s prin cărţi poveşti banale,
Multe vorbesc dar nu îşi au puterea
De-a readuce, sufletelor goale,
Motiv de a cunoaşte mângâierea.

În faţa ta îngenunchez o viaţă,
Un adevăr îţi spun, te rog să crezi,
Că vin din rătăciri prin nori şi ceaţă,
Urmele ei poţi încă să le vezi.

Ai apărut atunci, ca o magie,
Când căutai prin lumea de idei
Şi murmurai aceeaşi poezie
Despre greşeli făcute de femei.

De frig, cuvinte risipeai puţine,
Însă-mi spuneai tot ce vroiai să spui
Şi-nţelegeam, uşor, că e mai bine
Să fiu părtaş la umbletu-ţi haihui.

N-aveam nici unde să ne fim aproape,
Nici timp n-aveam de gânduri de altfel,
Frigu-ncerca mereu să-ngheţe ape
Ştiind că temeri mari aveau de el.

Palma deschisă a deschis şi cartea
Scriindu-ţi, pas cu pas, numele-ntreg,
Ca să-mi alungi, pe totdeauna, moartea,
Cu nemurirea, liber, să mă leg.

vineri, 2 iunie 2017

Dor de fapta unui gând

Când de doruri plânge dorul,
Nici nu ştii ce să-i mai spui,
Nici nu ştii de-ţi poţi lua zborul,
Ori, de-a sta, mai bine nu-i.

Când doar fapte-ţi cere fapta,
Nici nu ştii cum s-o amâi,
Nici nu ştii de ce-ţi e şoapta
Gând ce-ntreabă cui rămâi.

Când un gând se rupe-n gânduri,
Nici nu ştii ce să-i mai faci,
Nici nu ştii de-n pat cu scânduri
Poţi dormi ca să-l împaci.

Când de dor te duce dorul,
Unde n-ai nicicum să ştii,
Tot ai vrea să îţi iei zborul,
Şi în pas cu el să fii.

Când prin faptă îţi vezi fapta
Că e altfel decât ştii,
Tot te-ntrebi ce-ți spune şoapta
De cum eşti şi ai să fii.

Când ţi-e gândul roi de gânduri,
Şi motivul nu îl ştii,
Tot ţi-ai face pat de scânduri
Odihnit măcar să fii.