Conturul clarului obscur

Întâmplător, ai apărut pe stradă...
Mă întrebam de unde-am să te știu,
Cum de îți lași prezentul să se vadă,
Totuși, crezând, că nu-i, deloc, târziu?

Ochii-ți vădeau un strop de amintire,
Înviforat de-al trecerilor vânt,
Păstrând un dor și vis de zămislire
Și rostul unui vechi, rostit, cuvânt.

Drumul ți-era în trecere firească,
Înspre un țel ce îl aveai știut,
În viața ce o ai, concret, lumească,
Cu tot absurdul binecunoscut.

Așa ți-a fost privirea, scurt, oprită,
De șoapta unui gând întâmplător
Ce nu-ți spunea că poți să fii ispită,
Când te-ntreba de cine-ți este dor.

Din ea am prins motivul de voință,
Accentuat de-al faptelor contur,
Ca să te știu, dorind, cu prisosință
Al nopții miez în multu-i clar obscur.

Înspre trecut m-am dus, fără de vrere,
Sperând să am la întrebări răspuns,
Ca să-mi găsesc motive de a cere
Să văd ceva ce poate-mi e ascuns.

Dar m-am trezit cu gând spre altă lume,
Multștiutor al, noii vieți, atu,
Ce nu vroia nimic să își asume
Când nu știa că voie-i dai și tu.

Întâmplător... deja vei ști urmarea,
În noaptea-n care, vreme de un ceas,
Vom ști să punem totul pe-ntâmplarea
Care ne-a fost, acum, drept semn și pas.

Amprenta fructului promis

Gândul ți-a stat, deja, din multa grabă,
Pornirea-ți n-ai putut să îți oprești,
Viața-și urmează cursul, nu te-ntreabă
Dacă-ți accepți pornirile firești.

Dorințele s-au pus printre cuvinte,
Și libertății lor s-au vrut reper,
Știind, firesc, cu-o vreme înainte
Ce fi-va deslușitul tău mister.

Puținele frânturi de amănunte
Sunt zaruri ce se-nvârt tot mai încet
Ca nu cumva-n opriri să se confrunte
Cu o gândită formă de regret.

Dar pragul e trecut și pasul merge
Spre idealul ce ți-l ai promis,
Ce-l ai ca vis și nimeni nu-l va șterge,
Chiar dacă-ți spui că-i fructul interzis.

Te știi, într-adevăr, acum, stăpână
Pe vremuri ce-s amprente din trecut,
Și-ai învățat că apa din fântână
Doar de nu stă e bună de băut.

Eu spun ce știi, însă tu spui cu teamă,
Și-ți spun venind din umbre de miraj,
Că tu îți ești motiv să iei în seamă
Ieșirea, prin firesc, din derapaj.

Aștepți acum a clipei rostuire,
Gestu-mi dintâi și fata-ți ca răspuns,
Și împreunarea fără de grăbire
Cu-al ei, profund, final, de neascuns.

Gândul ți-a stat, lipsindu-se de vise,
Lăsându-te în rostul tău divin,
Recunoscând că cele ce-ți sunt scrise
Le porți mereu, în tine, clandestin...

Retorice definiții

Ce taină duc spre stele heruvimii
Neîntinaţi de lumea fără lege
Ce nu cuprinde, nici că înţelege
Esenţa tăinută-a înălţimii?

Păcate vechi, acum, că se tot fac,
Sunt, prin retorici, bine ticluite,
În prea banale fapte, tălmăcite,
Puse pe seama duhului sărac.

Ni se tot dau noian de definiţii,
De cei ce cred că pot citi în stele,
Dar fac dovada marilor modele,
Chiar rar de tot, ieşirea din tradiţii.

Pândim tot timpul, mult mai mult acum,
Şansa de-a fi mai mult decât se poate,
Şi de-a avea mai multe, chiar de toate,
Trăim mereu cu gândul la consum.

Dar timpul trece, marile iluzii,
Ajung căderi, întoarceri, derapaje,
Întru minciună, zise decalaje,
Cu limită de mofturi şi confuzii.

De al iubirii chip, doar cei nerozi
Vor râde, neputând a înţelege
Că nici un adevăr n-o să o nege,
Chiar dacă, despre ea, vorbesc irozi.

Ce taină duc spre stele heruvimii
Când noi trăim mai mult fără de lege,
Şi nu găsim model spre a-nţelege
Esenţa tăinută-a înălţimii?

Ostentație de ploaie

Ploaia bate-n geam, se-aude,
Că îşi face plan de drum,
Peste alte drumuri, ude,
Ca să schimbe rug în scrum.

Uneori bate pe fugă,
Fără a-i găsi motiv,
Parcă vrea să se distrugă
Alteori, ostentativ.

Chiar şi când se leneveşte,
Nu se vrea de fel opri,
Doar se-ascunde, se fereşte,
De cei ce o vor privi.

Şi se lasă picurată,
Întinzându-se pe geam,
Când e mult prea supărată
Pe vântul, de fel, bigam.

Vrea parcă să pună semne,
Chiar şi propriului reper,
Căutând să tot îndemne
Dezlegarea de mister.

Timpul zilei se scurtează,
Că-i, oricum, posomorât.
Iar noaptea se-nnegurează
Fără a se şti şi cât.

Şi tot plouă, încă plouă,
Cerul nu mai e înalt,
Pare că s-a rupt în două
Sub al norilor asalt.

Nebun de dor

Tu mă-ntrebi dacă mi-e bine,

Eu te-ntreb: Cum vrei să-ţi spun?

Spun că-mi este dor de tine,

Că-s, deja, de dor nebun...

Am tot timpul dor de ducă,

Ştiu şi unde vreau s-ajung,

Iar, din când în când, m-apucă

Gândul unui drum prea lung.

De-ntrebat mă-ntreb de-o viaţă,

Şi tot caut un răspuns,

Când vei apărea prin ceaţă,

Ca să nu mai stau ascuns?

Mă întrebi ce e cu mine,

Te întreb: Cum să-ţi răspund?

De atâta dor de tine,

Timpul nopţii-l tot confund...

Mi se pare că devreme

Zorii zilei tot revin,

Cred, normal, că mari dileme,

Spre grăbire îi susţin.

De-ntrebat mă-ntreb într-una,

Nici n-am timp îndeajuns,

Când se va sfârşi furtuna

Soarele va sta ascuns?

Tu mă-ntrebi ce gând îmi vine,

Te întreb: Cum vrei să-i zic?

Mi-e atât de dor de tine,

Nu ştiu cum să îţi explic.

Nu ştiu nici dacă îmi pasă

Dacă urc, ori tot cobor,

Dacă sunt, sau nu, acasă

Când, de dor, visele dor.

Noi, cu vântul și avântul

Noi suntem două trupuri

ce fac mereu dovada,

Că nu se pierd, ambiguu

lovite de tăgada

Acestei lumi corupte

de demoni şi iluzii,

Ce-şi vrea mereu puterea

de-a născoci confuzii.

Dar unul pentru altul

am fost dovada vie

Că nici prin raţiune,

nici prin anatomie

Trăirea nu îşi pierde

nici forma, nici avântul,

Cum trestia se-apleacă

aşa cum o vrea vântul.

Ne-am aşezat pe calea

destinelor pereche

Într-o poveste nouă,

şi, totuşi, mult mai veche

De necrezut, spun unii

că încă e posibil

Că visul ne e ţelul,

continuu, infailibil.

Suntem numiţi nebunii

ce-şi tot doresc dreptatea,

Ce dau mereu exemple

sfidând realitatea

Acestei lumi obscure

ce nu mai ştie sensul

Iubirii ce-i în stare

să schimbe universul.

Suntem dovada clară

că ştim ce-i datoria

De a sfida chiar Iadul,

absurdul, teoria,

Şi de atâta vreme

uităm mereu trecutul

Dând viaţă provocării

de-a nu-i plăti tributul.

Iar veşnicia-i mare,

şi fără bariere,

Ne vom trăi-o paşnic,

fiindu-i noi repere...

Trăiesc profund anarhic,

gândind ireversibil,

Ţi-s donator de vise

perpetuu compatibil.

Scrisori de post-restant

Din când în când mai scriu câte-o scrisoare
Şi o trimit, dar doar la post-restant,
Vreau să rămân mereu echidistant,
Poate va fi şi ceva nou sub soare.

Ca şi cândva, las totul la vedere,
Nu am de ce să ţin ceva ascuns,
Spun despre lumi în care am pătruns,
Ba chiar şi despre gânduri efemere.

Nici nu evit să scriu şi despre moarte,
De ceea ce în juru-mi a murit
Sau despre ceea ce văd, iar, dosit
În drumul ce mi-l merg spre mai departe.

În mod firesc, ca om ce nu se minte,
De dragoste, de fapte, amintesc,
De cum mi se întâmplă să trăiesc
Poveşti ce abia-ncap între cuvinte.

Îmi pot permite chiar, ca şi chemare,
Să povestesc din cele câte-au fost,
Găsindu-şi, peste vreme, adăpost
De trecerea, prea repede,-n uitare.

Mai scriu, cam rar, şi cum această lume
Se-ndreaptă, nonşalantă, spre prăpăd,
Şi nefirescul trai ce i-l prevăd,
Nici un principiu n-o s-o mai îndrume.

De viaţa mea nu scriu... De ce aş scrie?
Ar fi un gest total inoportun,
Ea nu e încă bun de drept comun,
Puţini sunt cei ce vor, de ea, să ştie.

Scrisorile le scriu... Şi necitite
Vor fi,cândva, în praf prea mult zăcând,
Dar, cineva, străfulgerat de gând
Se va-ntreba de cine-s părăsite...

Atunci vor fi, ideile uitate,
Ferite de prefacerea în scrum,
Voi fi citat ca anonim postum
Sedus de a tăcerii claritate.