joi, 5 octombrie 2017

Divina vină

Îți ard obrajii... Mă privești tăcută,
Ochii îți sunt ca jarul unui foc
Aprins de o-ntâmplare absolută
Ce-ai vrut-o s-o trăiești ca simplu joc.

Și mă întrebi de-a fost așa să fie,
Sau un blestem așa s-a împlinit,
Sedusă de-a plăcerii fantezie,
Femeie, pe deplin, te-ai regăsit.

Dar tot arunci asupră-mi toată vina,
Îmi spui că, totuși, sunt un piroman,
De n-ar fi fost să uiți să stingi lumina,
S-ar fi văzut că-s trăznet sau vulcan.

N-a fost mult timp, dar parcă peste viață,
Prin tinereți trecute te-ai găsit,
Și-ai înțeles că viața te răsfață
Când dar te știi, așa cum ți-e menit.

Mi-ai fost, atâta timp ademenire,
Și mă temeam să nu-i devin ostatic,
Ori să numesc speranța amăgire,
Fixându-mi gândul într-un țel dogmatic.

Sânii ți-i simt cum îmi freamătă sub buze
Îți miști piciorul să îmi faci iar loc,
Atâtea fantezii ni-s călăuze
Spre clar lumescul împlinirii joc.

Dacă ar fi, ce facem, să se vadă,
Ar crede lumea că suntem damnați,
Pedepsei mele tu ai fi dovadă,
Urmei adânci ce-o port pe omoplați.

Dar vei purta și tu mereu o vină,
De care am să țin să-ți amintești,
Ca totdeauna să te simt divină,
Și să te văd mereu că înflorești.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu