duminică, 18 iunie 2017

Directul distinctiv

Îţi spun, mai ocolit, mai drept, în faţă,
Însă îţi spun, deloc nu mă ascund,
Că ne e dat acum, o dată-n viaţă,
De-a ne trăi al clipei rost fecund.

Privesc, prin gândul tău, te văd frumoasă
Cu mult mai mult decât poţi tu să ştii,
Şi întru totul clară, luminoasă
Speranţei eşti şi vrei mereu să-i fii.

Uite că zic... deja îmi eşti minune,
Şi ştiu că unii cred că-mi fac păcat,
Dar eu n-am timp de nici o raţiune,
Nimic nu mi se pare deplasat.

Acum e timpul de a da, prin fapte,
Contur real motivului subtil,
Ce ne tot fură somnu-n miez de noapte,
Printr-un absurd de-a dreptul pueril.

Să mi te dai şi laşi, fără grăbire,
Să mă doreşti şi vrei răspuns grăbit,
Dându-mi motiv să cred în fericire
Găsind comori în trupu-ţi dezvelit.

Ştiind că eşti, continuu, aşteptare,
Ceasului gând de fugă ori opriri,
Să-mi fii răspuns,la orice întrebare,
Când ispitesc trecute rătăciri.

Sub palmă sânii, când îmi dau de veste
Al vieţii joc real şi iminent,
Cu tine să reintru în poveste,
Redevenind pe loc adolescent.

Şi nu timp scurt, ci mult trecută vreme,
În tine să mă porţi ca laitmotiv
Al unei, zise, maxime dileme,
De-aţi asuma concretul distinctiv.

Plini de speranţe, revenind în lume,
Să fim un corolar de nopți de vis,
Numiţi de toţi, mereu, cu-acelaşi nume,
Pe drumul ce, fecund, ni s-a deschis.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu