sâmbătă, 17 iunie 2017

Continuare prin contraste

În alb şi negru, doamnă,
să-mi vii la ceas de seară,
Că noaptea va fi scurtă,
firesc, fiindcă e vară,
Ca-n ziua următoare,
când fi-va iar lumină,
Să nu te-arăţi spre alţii
că te-ai simţit divină.

Să vii fără să-ţi pese,
şi fără nici o teamă,
Chiar dacă raza lunii,
va fi, cumva, bigamă,
N-o să ne vadă nimeni
şi nimeni n-o să ştie
Că prin lumească faptă
sporim în veşnicie.

Dă-ţi dreptul la răspunsuri,
oricât ai altă treabă,
Chiar dacă îţi vei spune
că nu ai timp de grabă,
Ne-a fost promisă clipa
de mult, din altă viaţă,
De când spărgeau titanii
cuprinzătoarea gheaţă.

Când unii îţi vor spune,
în pierdere de vreme,
Să mergi pe altă cale,
să reînvii dileme,
Lasă să-ţi meargă paşii,
ei ştiu unde s-ajungă,
Cu mers fără oprire,
n-au aşteptarea lungă.

Să vii, ca miezul nopţii,
din nou să ne găsească
Uniţi fiind cu totul,
iar legea omenească,
De nume ne va pune,
de-a pururi să ne fie,
Ca să ne fim de-a pururi
trăită fantezie.

Lăsându-ne cu totul
trăirii regăsite,
Să uit de alte drumuri,
de taine şi ispite,
O cale singulară
să-ţi vezi spre mai departe
Pe totdeauna-n Ceruri,
aici până la moarte.

Să vii, în alb şi negru,
să te dezbraci sfioasă
Ca nimeni să nu afle
cum spun că eşti frumoasă,
Când noaptea ni se trece,
de-a dreptul prea puţină,
Şi-n zori, privindu-ţi sânii,
îţi spun că eşti divină.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu